Prin Nădrag şi în împrejurimi

Ascuns printre faldurile Munţilor Poiana Ruscă, aşezat cuminte la picioarele Padeşului, Nădragul a avut un parcurs istoric fluctuant. Secole de-a rândul a fost doar o mică aşezare izolată, discretă. Atestată documentar pentru prima dată în anul 1364, prezenţa localităţii în scrierile vremii va fi modestă pentru următoarea jumătate de mileniu, mai exact până la mijlocul secolului al XIX-lea, când se pun bazele mineritului modern în zonă.

În anul 1845 o firmă vieneză construieşte atelierele de prelucrare a fierului – Societatea de fier din Jdioara (Zsidóvári vasgyár) cu sediul central în Nădrag. Datorită activităţii industriale intense desfăşurate aici, dezvoltarea localităţii a fost un efect firesc. Pentru început fabrica a angajat numai colonişti germani aduşi în Banat de societatea vieneză, pentru ca apoi, aici să sosească maghiari, slovaci, români şi ţigani, fiecare grup formând câte o colonie distinctă. Totuşi, majoritatea muncitorilor a rămas de etnie germană.

În anul 1872 societatea minieră îşi continuă dezvoltarea şi devine Societatea Industrială a Fierului Nădrag, în următorii ani construindu-se aici furnale, oţelărie, turnătorie, laminor, uzină de valţuri, uzină de maşini, fabrică de maşini şi unelte agricole. În anul 1938 munceau în cadrul societăţii aproape 5.000 de angajaţi.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Uzina Ciocanul devine cea mai importantă din zonă, atrăgând tot mai mulţi locuitori, astfel în următoarele decenii populaţia Nădragului aproape că se dublează. Un renume deosebit avea şi Fabrica de Lanţuri care producea, în ciuda utlilajelor deja învechite, cel mai performant lanţ minier din Europa. După 1982 vechea linie de lanţuri a fost retehnologizată şi modernizată sub coordonarea inginerului timişorean Kollar Alexandru.

După revoluţie toată această activitate industrială, toată acestă forfotă a fost redusă la tăcere. Fabricile, uzinele, atelierele au fost închise, clădirile au fost lăsate în paragină, iar muncitorii au îngroşat rândurile şomerilor, localnicii fiind nevoiţi să se adapteze noului Nădrag, care şi-a recăpătat liniştea de odinioară şi prospeţimea aerului depoluat.

Acum Nădragul e o comună liniştită, discretă, înconjurată de munţi ce ascund în pântecele lor bogate zăcăminte, şi nu numai minereuri de fier, dar şi de aur, argint, cobalt, crom, uraniu, plumb şi zinc. Toate acestea au fost lăsate uitării, acolo în măruntaiele pământului, iar cele care sunt acum în atenţia exploatatorilor sunt bogăţiile aflate la suprafaţă: Pădurile. Acestea încă îmbracă suprafeţe întinse din teritoriul comunei, beneficiu ce a transformat Nădragul dintr-o localitate industrială într-o aşezare turistică, fapt demonstrat şi de noua clădire a Centrului de Informare  Turistică ce-şi întâmpină vizitatorii chiar la intrarea în comună.

Tocmai pentru a testa potenţialul turistic al zonei, am ales o incursiune de trei zile în Nădrag şi împrejurimi şi pe creasta Munţilor Poiana Ruscă. După ce am fost gata echipaţi, cu bocancii în picioare şi cu rucsacul în spinare am urcat în maşini, am pornit, şi nu ne-am oprit până la Nădrag.

Aici, facem un popas în Parcul Rustic unde un aranjament aflat la intrare ne urează Bun Venit, apoi la Centrul Infoturistic pe care îl găsim închis, la fel cum l-am găsit şi în urmă cu două luni, când am mai dat o raită pe aici. O fi prea devreme, poate suntem noi prea matinali. Mai facem o scurtă oprire pentru a fotografia clădirile părăginite ale vechii Societăţi Industriale, apoi ajungem în centrul comunei, în faţa Primăriei, o clădire zugrăvită în nuanţa pădurii, având în mica piaţă din faţa ei o fântână arteziană asortată, iar peste drum, pe celălat mal al pârâului Padeş, un parc frumos amenajat.

Distanţa între Nădrag şi vârful Padeş, cel spre care ne vom îndrepta pentru început este de 20 de km. Vom străbate însă cu maşinile primii 12 km pe un drum forestier pietruit până la fosta cabană Căpriorul, amplasată în locul denumit Dâmbul cu Fier. Ne întâmpină zidurile triste şi părăsite ale clădirii cabanei ce în anii 80 era la mare căutare, mereu plină de turişti veseli. Facem aici o pauză de masă şi refacem proviziile de apă. 

Suntem pregătiţi de drum. Un indicator instalat la intrarea pe traseu ne arată drumul pe care trebuie să-l urmăm. Pornim. Facem opririle de rigoare pentru a fotografia principalele atracţii ale traseului: Vechile mine romane, Capul de dac, Arcul de triumf, Izvorul lui Băban. Suntem încă în pădure, aproape de golul alpin de dinaintea vârfului.  

Pe lângă noi trec înşirate vreo cinci ATV-uri zgomotoase. Pasagerii se uită cu milă la noi că urcăm pe jos, cu rucsacii în spate, însă cei demni de milă sunt ei pentru că pe munte nu e importat să ajungi într-un anumit punct prin orice mijloace. Muntele trebuie să-l simţi sub tălpi, să-l cucereşti pas cu pas, să simţi că meriţi să-i încaleci spinarea şi să ajungi pe vârf, şi să-i dai şi muntelui şansa să te cucerescă cu liniştea lui, cu măreţia lui, cu puritatea şi priveliştile pe care ţi le oferă.

Ne apropiem de altitudinea maximă. Urmele incendiul ce a devastat în urmă cu doi ani vârful pe o suprafaţă destul de mare sunt încă vizibile, chiar dacă natura luptă din răsputeri să renască, iar printre scheletele carbonizate de arbori şi arbuşti sunt infiltrate tufe verzi şi vegetaţie proaspătă.

Facem un popas mai lung pe vârf, ne bucurăm ochii cu infinitul zărilor şi încercăm să găsim continuarea traseului. Din păcate, incendiul a distrus şi urmele de marcaj pe care ar fi trebuit să le urmăm spre Tăul Ursului. Urmăm petru început linia crestei pe ceea ce pare a fi o potecă, apoi în faţa noastră se întinde pădurea. E destul de târziu pentru a pătrunde în pădure fără a avea un marcaj pe care să-l urmăm, astfel că hotărâm să campăm, puţin mai la vale pe un platou mic ce pare potrivit pentru a întinde corturile

Pentru că mai avem puţin timp la dispoziţie până să se întunece, încercăm să găsim o cărare, un semn, un marcaj pe care să-l putem urma a doua zi. Găsim o potecă prin pădure marcată cu fâşii galbene legate de copaci şi decidem că aceasta va fi calea pe care o vom urma ziua următoare.

Ne întoarcem la corturi şi ne pregătim de culcare. Întunericul ne înconjoară tiptil până devine de nepătruns. Nu se simte nici cea mai uşoară adiere. Totul a încremenit, timpul însuşi s-a oprit din goana lui şi nu îndrăzneşte să strice momentul de linişte. Pentru cei care au avut inspiraţia să scoată capul din cort pentru a privi cerul, recompensa a fost nepreţuită: o paradă a astrelor ce rar ţi-e dat să vezi. Parcă toate stele s-au înţeles să apară simultan pe scena nopţii, să fie în acel moment actorii spectacolului celest. Somnul ce ne învăluie nu poate fi decât liniştit, în ton cu atmosfera.

După o noapte frumoasă, dimineaţa e pe măsură. Razele soarelui usucă ultimele picături de rouă, iar noi ne pregătim pentru încă o zi de hoinăreală. Urmăm poteca pe care am găsit-o ieri şi ne afundăm în pădurea răcoroasă. Marcajele sunt destul de vizibile astfel că înaintăm fără multe ezitări până când poteca dă într-o zonă defrişată unde sute de copaci au fost măcelăriţi de curând. De aici nu ne rămâne decât să ne lăsăm ghidaţi de urmele lăsate de maşinile încărcate cu lemne pentru a ajunge la drumul judeţean ce leagă Ruşchiţa de Luncanii de Jos Coborârea este destul de solicitantă, abruptă, stâncoasă, pe deasupra ne mai prinde şi o repriză scurtă de ploaie. Cu toate astea, curând am ajuns la drumul judeţean pe care l-am urmat îndreptându-ne spre Tăul Ursului, un loc de popas încântător şi primitor de care am dat în scurt timp şi unde am campat.

Câţiva din grup au ales să rămână la corturi sau să facă scurte plimbări prin împrejurimi, alţii au urcat pe vârful Rusca, ce se află la o distanţă de doar o oră şi jumătate de urcat, iar marcajul este vizibil, uşor de găsit. La întoarcere ne-am retras cu toţii în corturi şi a urmat o noapte la fel de liniştită ca şi cea de dinainte, numai că a lipsit spectacolul celest, fiind înnorat.

Dimineaţa ultimei zile ne oferă un soare strălucitor a cărui raze jucăuşe se strecoară printre frunzele copacilor şi ne mângâie obrajii. E aşa de bine aici. Tăul Ursului este situat la o răscruce de drumuri, unul merge spre Ruşchiţa – cel pe care am venit noi ieri, unul merge spre Luncanii de Jos – pe care vom  pleca azi, altul duce pe vf. Rusca – l-am făcut şi pe ăsta dus-întors, şi mai este unul, cel spre vf. Padeş – cel pe care ar fi trebuit să venim noi dacă am fi găsit marcajele. 

Pe acesta nu mai avem timp să-l străbatem integral dus-întors, dar putem să parcurgem o parte din el, să verificăm marcajele. Aşa şi facem. Avem la dispoziţie o oră şi jumătate, interval pe care îl împărţim astfel: 45 de minute urcare, 15 minute cules zmeură şi mure, 30 de minute coborâre. Drumul este foarte bine marcat, iar acolo unde am ajuns noi este un minunat loc de belvedere şi tufe de zmeură şi mure din abundenţă.

Acum, nu ne mai rămâne decât să împachetăm şi să pornim spre locul numit Între Ape, acolo unde ne aşteaptă maşinile pentru a ne duce înapoi, acasă. Au fost trei zile în care am avut ocazia să cutreierăm prin locuri prea puţin umblate, am trăit în mijlocul naturii ce ne-a pus la dispoziţie perfecţiunea sa, am admirat cel mai incredibil cer înstelat şi ne-am potolit într-o oarecare măsură setea de aventură.