DRUMETIA MEA DE SUFLET !!!!
De mult am vrut sa va povestesc despre aceasta prima drumetie a mea alaturi de voi si cred ca acum a venit momentul .
Nu am sa uit niciodata cand intr-o seara am vorbit cu fata mea, i-am dat un numar de telefon si i-am spus : " Il cheama Ionel Marcu, suna te rog si spune-i ca dimineata voi fi in gara. Spune-i ca am deficienta de comunicare, spune-i ca aud dar nu pot vorbi si ca ii voi insoti si eu in drumetie .... dupa care o sa ma descurc eu. " Fata mea m-a intrebat in cateva cuvinte despre ce e vorba dar a avut incredere in mine si a facut cum i-am spus. Apoi am anuntat-o pe sora-mea care nu mi-a spus nimic dar care stiam ca o sa se ingrijoreze pentru mine, pentru cum voi fi primita de niste oameni care nu ma cunosc si care nu stiu nimic de mine, se ingrijora de cum voi face fata la efort, isi facea griji ca ma voi simti stanjenita si chiar m-ar fi oprit daca ar fi stiut ca poate sa o faca.
Dimineata, cu niste adidasi in picioare, cu un rucsac de oras, cu un aparat foto, cu doua sanviciuri, cu un carnat si 2 l de apa m-am dus in gara de unde a inceput cea mai frumoasa experienta a vietii mele de cativa ani incoace.
In sala de asteptare am vazut un grup de oameni cu rucsaci care m-au privit si mi-au spus : La Cavaran ? Haideti langa noi. Marcu nu venise. Eu ma uitam muta in jur. Oameni frumosi, glumeau, isi zambeau zgibuliti, veseli, intrebau de unul de altul. Vine si Marcu si ii dau biletelul pe care ii scrisesem numarul de telefon al fetei mele si faptul ca comunic foarte greu. El se uita la mine si cu o voce calma si cu vorbele prelungite spune : Nu-i nimic , o sa ne intelegem noi in padure ca acolo e liniste. In tren fetele s-au asezat in compartimente impreuna eu am ramas cu baietii,: era Marcu , Feri Gal , John cu fiul, Virgil si ... nu mai stiu .
Pe traseu am comunicat din priviri si sufleteste cu Florina care ma ajuta si imi facea fotografii, Adrina s-a apropiat de mine si schimbam impresii, Mariana pe care o admiram pentru tinuta ei dinstinsa pe poteci, Doina care trecea atat de sigura paraul pe pietre. Pe poteca Marius conducea grupul in ritm mai alert iar Marcu in urma mergea calm dupa ultimul drumet si povestea despre tot ce vedea. Stiam sigur ca nimic rau nu mi se poate intampla si ma simteam in siguranta langa asemenea oameni minunati.
La foc m-am pus si eu si mi-am fript carnatul pe care l-am adus constiincioasa asa cum scria in eveniment , dar cu care mai apoi nu stiam ce sa fac .... pentru ca mie nu imi place carnat fript la foc ... dar am inceput sa ne cunoastem mai bine si sa comunicam mai mult. 
De aici a inceput veselia mare .... rasul frumos al Adrianei, umorul maxim si extraordinar a lui Nicu au dus la cascade de glume si vorbe care starneau hohote si voie buna.
La intoarcere, (in compartiment eu tot cu baietii), Virgil ca sa nu ma simt stanjenita a povestit singur tot drumul , restul il mai sustineau dar nici unul nu s-a jenat de handicapul meu. Eu ma simteam atat de bine, de obosita la modul placut, de plina de impresii, de plina de sentimente de apreciere pentru fiecare dintre cei alaturi de care am hoinarit si daca pana acum nu le-am multumit asa cum mi-as fi dorit .... o fac acum
VA MULTUMESC DIN TOT SUFLETUL DRAGI PRIETENI pentru tot ce am invatat de la voi, pentru tot ce mi-ati oferit .... si nu e putin ceea ce am primit.
Si mai vreau sa spun ceva :
DOINA, A VENIT TIMPUL SA-TI DAU SI EU CEEA CE MI-AI OFERIT TU ATUNCI .... INCREDEREA IN MINE . Nu poti renunta la a mai oferi si altora bucuriile si minunantiile ce le-am primit eu. Fii buna, fa-te bine si hai in drumetii !!!! 
VA IUBESC PE TOTI!


Și noi te iubim Carmen Ionescu! 






emoticon heart