Pe tărâmul huniazilor

Urcăm în autocar, ne ocupăm locurile şi pornim la drum. Avem toate şansele să petrecem o zi perfectă, totul ne îndeamnă să credem acest lucru: programul include locuri demne de a fi văzute, vremea se a anunţă a fi prielnică, starea noastră de spirit este grozavă.

Prima oprire: Sarmizegetusa Ulpia Traiana, capitala Daciei romane, întemeiată în anii 108-110. S-a dorit a fi o vizită scurtă, doar pentru câteva fotografii, părerea generală fiind că nu prea ai ce vedea, doar nişte pietre. Însă, la faţa locului această falsă impresie a dispărut încet-încet în timp ce ghidul local ne-a vorbit despre măreţia acelui oraş în vremurile sale de glorie şi despre munca meticuloasă a arheologilor care scot la suprafaţă ce a mai rămas din falnicul oraş, adună informaţii şi încearcă să ne prezinte modul în care se trăia pe aceste locuri în urmă cu aproximativ două milenii.

Am început turul ghidat cu o vizită la Muzeul Arheologic Sarmizegetusa. Muzeul deține colecții de arheologie romană: monumente epigrafice și sculpturale, mozaicuri, fragmente de pictură murală, arme, argintărie, obiecte din bronz, os, ceramică, sticlă, monede și altele, descoperite în situl arheologic aflat în imediata vecinătate. Pe lângă toate acestea, muzeul deţine o serie de replici realizate în urma studierii documentelor şi scrierilor vremii dar şi a obiceiurilor romane din alte teritorii ale imperiului roman. Astfel, găsim în muzeu mostre de îmbrăcăminte, replici ale obiectelor utilizate în acea vreme, o machetă a arenei, şi chiar o reconstituire a sistemului de încălzire a clădirilor.

Ne întoarcem pe teren, printre ruine. Sarmizgetusa nu înseamnă numai o grămadă de pietre, înseamnă istorie, civilizaţie, cultură, spiritualitate. La intrarea în situl arheologic ne întâmpină construcţia gigantică a amfiteatrului – harena (arena). După ce am văzut macheta acesteia în muzeu, acum ne putem imagina mai clar cum arăta, şi ascultând vorbele ghidului aproape că putem vizualiza un spectacol, o luptă de gladiatori sau o întrecere sportivă. Acum este acoperită cu iarbă, dar pe vremuri era presărată cu rumeguş sau nisip pentru a absorbi sângele vărsat în timpul luptelor. La final, suprafaţa se spăla cu apă, care se scurgea prin marele canal ce taie arena dinspre vest spre est.

Nu departe de amfiteatru se află o zonă sacră, incomplet cercetată ce cuprinde, printre altele: Templul zeiţei Nemesis, Templul lui Liber Pater, Templul zeilor Domnus şi Domna, sanctuarul dedicat zeilor Aesculap şi Hygia, Templul zeului Silvanus şi Templul Mare, în care se pare că se aduceau rugăciuni mai multor divinităţi.

Această area sacra este delimitată de un drum ce la prima vedere pare un simplu drum de ţară. Aflăm însă, că acest drum şerpuieşte nestingherit de două mii de ani, reprezentând cea mai importantă rută de circulaţie între sudul şi nordul provinciei, venind de la Drobeta, trecea prin Tibiscum şi Sarmizegetusa, apoi o cotea spre nord, către Apulum, Potaissa, Napoca şi se oprea la Porolissum. Din păcate, astăzi se mai păstrează doar fundaţia drumului, lespezile mari de piatră ce alcătuiau drumul propriu-zis au fost refolosite ca materiale de construcţii de către localnici.

În vecinătatea acestui drum există un val de pământ ce ascunde zidul de nord al vechiului oraş, încă nescos la lumină. Imediat la intrarea în oraş se află domus procuratoris (palatul procuratorului financiar al provinciei), una dintre cele mai importante clădiri. Tot aici găsim ruinele unui horreum – un fel de hambar public utilizat pentru a stoca diverse bunuri.

În final ajungem în zona centrală a oraşului vechi, locul în care a fost Forul. Frânturi de coloane şi piloni, urme de fundaţii şi resturi de ziduri amintesc de spaţiile şi clădirile ce au existat aici: o poartă monumentală, curtea placată cu marmură, locus gromae – punctul de intersecţie a două drumuri importante, statui din bronz aurit, fântâni publice, basilica flancată în partea de est şi de vest de câte un podium (tribunalia) unde îşi făceau apariţia cei doi primari (duumvirii) pentru a judeca. Din acest spaţiu se putea intra în curia, sala de şedinţe a consiliului local, locul în care se discutau chestiunile oraşului şi la subsolul căreia se găseau aeraria, camerele de tezaur.

Toate acestea sunt doar o mică parte a ceea ce a însemnat Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, o mică parte însă de o mare însemnătate. Alte părţi din acest măreţ oraş aşteaptă încă să fie descoperite. Povestea lor continuă.

Acum vom face un salt în timp, un salt de o mie şi ceva de ani, spre secolul al XIII-lea şi ne îndreptăm spre Densuş, însă nu ne vom desprinde complet de epoca romană deoarece la construcţia bisericii Sf. Nicolae s-au folosit, printre altele, materiale provenite chiar de la Sarmizegetusa.

În ceea ce piveşte cronologia acestui lăcaş de-a lungul timpului s-au avansat o serie de ipoteze, unele dintre ele chiar fanteziste. Pe baza unei inscripţii de pe o piesă romană din biserică s-a spus că ar fi fost mormântul generalului roman Longinus, cel care a fost prins de Decebal şi în schimbul căruia regele dac ar fi urmărit obţinerea unei păci avantajoase. O altă idee a fost aceea că peste un monument păgân, poate un templu roman, s-a dezvoltat o paleobiserică creştină. Cele mai multe ipoteze pledează pentru o datare în cursul secolului al XIII-lea.

În ziduri, care au aproape 1 m grosime, s-au folosit numeroase piese romane, a căror origine nu a putut fi stabilită cu certitudine. Dacă în cazul unor monumente funerare sau a câtorva fragmente arhitectonice am putea spune că au fost aduse de la eventuale construcţii romane aflate în apropierea Densuşului, în ceea ce priveşte marile coloane de marmură, blocurile de apeduct din piatră, blocurile de canalizare, ele provin din Colonia Dacica Sarmizegetusa.

Turnul rigid de piatră al bisericii se conturează perfect pe albastrul fără de pată al cerului. În jur, natura dă primele semne de renaştere, iarba e moale, de un verde crud şi pufoasă, pomii îşi dezmorţesc crengile, narcisele şi toporaşii îşi îndreaptă faţa spre soare iar păsărelele zboară şi ciripesc fericite. În depărtare crestele munţilor îşi poartă încă mantia de nea.

Următoarea destinaţie temporală: sfârşitul secolului al XIV-lea, moment în care a fost construită din piatră biserica actuală a Mănăstirii Prislop cunoscută şi sub numele de "Silvaş", după satul Silvaşu de Sus. La o distanţă de aproximativ 200 de metri de biserică se află locul numit "La Mănastirea Bătrână", dovada existenţei acolo a unei mănastiri mai vechi, din lemn.

Mănăstirea este cunoscută în special datorită minunilor săvârşite de părintele Arsenie Boca, considerat al treilea ctitor al mănăstirii, cel care în cei 41 cât a stat aici a pictat fresce şi icoane deosebit de valoroase astăzi, a reorganizat viaţa de obşte şi a redat mănăstirii strălucirea şi frumuseţea de care se bucură astăzi mii de credincioşi veniţi din toată ţara, chiar şi de peste hotare.

Fiind o zi de sâmbătă am putut să experimentăm această afluenţă de credincioşi. Drumul până la mănăstire era tivit cu maşini parcate pe ambele margini şi numai datorită deosebitului talent al şoferului nostru care a pătruns prin nişte spaţii extrem de înguste am reuşit să ajungem cu autocarul în parcarea, înţesată şi ea, din faţa aşezământului.

Pătrundem pe poarta mănăstirii şi ne pierdem în marea de credincioşi - sau mai puţin credincioşi, de vizitatori, de pelerini, de turişti sau simpli privitori. Pe cărarea care duce la mormântul părintelui Arsenie Boca, sute de persoane cu flori în mână au format un şir lung şi stufos şi ne întrebăm oare cât durează să ajungi să depui florile pe mormânt.

Ne plimbăm pe alei şi remarcăm cadrul natural deosebit, ansamblul mănăstiresc fiind construit la altitudinea de 580 de metri, într-o poiană înconjurată de mult spaţiu verde, după care urmeaza dealurile acoperite cu păduri de stejar, fag, carpen, pin, molid, mesteceni şi arbuşti. Totuşi, pentru cei care doresc să-şi descopere liniştea interioară le recomandăm să viziteze Mănăstirea Prislop în timpul săptămânii şi nu în weekend.

Înainte de plecare am vizitat, de nevoie, grupul sanitar; o experienţă de neuitat, ce ne-a marcat profund, un loc ce necesită urgent o investiţie serioasă.

Ne îndreptăm spre Hunedoara, menţinându-ne în aceeaşi perioadă istorică, secolul al XIV-lea, când este datată prima fortificaţie de piatră de la Hunedoara. După anul 1440, Ioan de Hunedoara decide iniţierea unor lucrări de mai mare amploare, transformând cetatea într-un castel.

Având în spate experienţa reuşită de la Sarmizegetusa când am contractat serviciile unui ghid specializat, am decis să facem acelaşi lucru şi aici. De data aceasta însă am avut parte de o domnişoară ghid, care însă mai are un drum lung de parcurs pentru a deveni ghid profesionist. În privinţa cunoştinţelor nu am avut nimic de reproşat, însă limbajul şi mai ales atitudinea au lăsat mult de dorit. Totuşi, fiind tânără, sperăm că odată cu trecerea timpului va acumula suficintă experienţă încât să poată depăşi aceste lipsuri.

Am înaintat pas cu pas şi am retrăit istoria castelului cu fiecare încăpere vizitată, cu fiecare culoar, sală sau turn. Am admirat curtea şi capela, am ascultat cu atenţie legenda fântânii şi legenda corbului şi ne-am înfiorat în camera de tortură.

Îmbucurător este că pe zi ce trece, castelul prinde viaţă, tot mai multe încăperi sunt mobilate şi decorate şi, chiar dacă nu sunt obiecte originale, e mult mai plăcut să-l vizitezi astfel decât să găseşti doar nişte camere goale. Îmbucurător este şi faptul că la castel vin din ce în ce mai mulţi vizitatori. Când noi ne-am terminat turul şi ne pregăteam să părăsim castelul în curte a pătruns un grup de circa 200 de turişti.

Mai avem o singură oprire programată, la Cetatea Devei, una dintre cele mai importante fortificaţii medievale din Transilvania, întemeiată în secolul al XIII-lea ca fortăreţă militară şi transformată de Iancu de Hunedoara în castel nobiliar. Astăzi, pe culmea Dealului Cetăţii mai pot fi văzute ruinele cetăţii ce a fost aruncată în aer în anul 1849 în urma unei explozii produse în depozitul de muniţie a fortăreţei.

Am urcat cu telecabina şi am vizitat o mică parte a ruinelor cetăţii, accesul fiind limitat datorită lucrărilor de restaurare ce au loc aici. Am profitat de panorama deosebită ce ni se dezvăluia de la această înălţime şi am urmărit cum se lasă înserarea deasupra oraşului. Ne-am bucurat de aceste momente de linişte şi relaxare atât de binevenite după o zi încărcată, dar minunată.

Suntem la finalul unei excursii, desfăşurate în condiţii de vreme excelentă, în care am văzut sau revăzut locuri de o mare încărcătură istorică, culturală şi spirituală. Ne-am întors acasă fericiţi pentru că, ce poate fi mai plăcut decât o excursie reuşită.