Dumeţie uşoară pe Valea Radului

Natura, mereu fascinantă, capricioasă câteodată, însă întotdeauna darnică, ne stă la dispoziţie cu perfecţiunea ei, tot ce trebuie să facem este să ne servim. Nu e nevoie să parcurgem sute sau mii de km pentru a găsi peisaje fascinante, putem descoperi la doi paşi de casă locuri ce merită văzute, drumuri demne de a fi străbătute.

Unul dintre obiectivele Clubului Bănăţean de Turism este de a scoate la lumină şi de a pune în valoare locuri aproape necunoscute, aflate la mică distanţă de Timişoara, ce pot face subiectul unor drumeţii de o zi sau a unei ieşiri de weekend. Anul acesta CBT, în colaborare cu Agenţia de Turism Ultramarin, şi cu largul concurs al vremii, care de fiecare dată a fost prielnică, au organizat câteva excursii reuşite în care participanţii s-au putut bucura de plimbări în sânul naturii, descoperind locuri şi obiective turistice inedite.

Astfel, într-o superbă zi de început de ianuarie am realizat o Drumeţie în Munţii Dognecei, în februarie am schiat pe Muntele Mic, am sărbătorit Sf. Valentin la Băile Felix şi am participat la Carnavalul de Lăsatul Secului în Mărginimea Sibiului, iar de Mărţişor am vizitat singurul sat circular din România – Charlotenburg.

A urmat, pe 8 Martie, o drumeţie pe Valea Radului, un loc pe care puţini îl cunosc, o zonă pe care am descoperit-o pas cu pas. Ne-am întâlnit în gară sâmbătă dimineaţa şi am plecat cu trenul de Caransebeş la ora 8,05. Am plecat purtând cu noi garoafe multicolore, asta deoarece în gară am fost întâmpinaţi de reprezentaţii CFR-ului şi ai Poliţiei Comunitare, care au oferit flori persoanelor de sex feminin.

Vremea era închisă, noaptea plouase. Ne uitam pe fereastra vagonului atenţi la cea mai mică schimbare, sperând ca ceaţa să se ridice şi soarele să ne surâdă. În halta Sacu am coborât, lăsând trenul să-şi continue parcursul, iar noi am purces la drum, prin sat, cu ochii spre cer, cu speranţa la purtător. Bine măcar că nu plouă. Trecem printr-un parc în care copacii venerabili, printre care şi un Ginkgo Biloba, se trezesc la viaţă, dezmorţindu-şi ramurile.

Ultimele case din Sacu au rămas în urmă. Suntem în câmp. Unul câte unul îndrăznim să scoatem din rucsac aparatul foto şi tragem câteva cadre. Nu-i rău, are şi ceaţa farmecul ei! Totuşi, până la urmă, se hotărăşte să se risipească oferindu-ne şansa de a ne bucura de razele, firave la început, ale soarelui. Trecem podul peste Timiş, şi ne îndreptăm spre Tincova, o aşezare micuţă formată din două şiruri de case, înşirate de-a lungul drumului. Cotim spre dreapta şi aici intrăm propriu-zis pe Valea Radului. Vom merge de acum înainte pe malul pârâului ce ne va fi călăuză şi ne va dezvălui micul său paradis.

Pentru început, însă, la ieşirea din sat avem parte de o privelişte mai puţin plăcută. Mormane de gunoaie aruncate pe malurile apei indică existenţa "civilizaţiei" şi prezenţa omului în zonă. Ne îndepărtăm cu paşi grăbiţi, dar vom fi nevoiţi să mai trecem o dată, la întoarcere.

Am intrat în pădure. Ultimii aburi ai dimineţii au dispărut şi, privind în sus, printre ramurile dezgolite ale copacilor, albastrul cerului câştigă din ce în ce mai mult teren, chiar dacă este ornat cu nori albi şi pufoşi.

Înaintăm pe drumul forestier, pe lângă parapeţi din piatră măcinată de vreme tapetaţi cu muşchi, urmând cursul apei ce şerpuieşte printre pietrele căptuşite, de asemenea, cu muşchi verde, formând din loc în loc căderi de ape, mai mici sau mai mari, chiar cascade. Suntem în miezul pădurii, înconjuraţi de copaci, încă dezgoliţi, dar deja ieşiţi din amorţeală, pregătiţi să îmbrace haina de smarald ce o vor purta pentru următoarea perioadă, până-n toamnă. Străbatem kilometru după kilometru făcând doar câteva popasuri scurte pentru regrupare şi pentru poze, dar timpul trece repede, aşa că, la un moment dat, trebuie să ne întoarcem pentru a prinde trenul de 16,45, nu înainte, însă, ca Ionel Marcu, iniţiatorul, organizatorul şi ghidul acestei excursii să ofere ciocolăţele fetelor şi femeilor din grup, dar chiar şi bărbaţilor, în limita stocului disponibil. Cu această ocazie facem şi poza de grup.

Credit foto: Antonius Plăian

Nu am prea avut vreme să mâncăm fiind absorbiţi de peiasj, astfel că ne oprim pentru un picnic, să ne astâmpăram foamea care a pus stăpânire pe pe noi după atâta drumeţie. Apoi, din nou la drum. E cald, iar soarele ne zâmbeşte chiar din ochiurile de apă formate de-a lungul drumului.

Ajungem în Tincova. Satul s-a mai animat între timp, copiii urmărindu-ne cu curiozitate iar localnicii privindu-ne cu mirare. Schimbăm câteva vorbe cu ei şi împărţim dulciuri copiilor. Locul nu abundă de turişti iar sătenii nu prea înţeleg dorinţa noastră de a vizita locuri care pentru ei sunt obişnuite, banale.

Bolta este împodobită cu nori de vată, albi, pufoşi, pe fondul unui albastru primăvăratic, intens. Spectacolul cerului este total. Nu putem să ne abţinem să nu-l imortalizăm încă o dată şi încă o dată, la nesfârşit. În depărtare se zăresc crestele înzăpezite ale Munţilor Ţarcu ce-şi poartă cu mândrie mantia de nea. Pe străzile din Sacu ne întâmpină o paradă a înaripatelor: găini, gâşte, raţe, curcani, chiar şi o bibilică. În apropierea gării un cioban îşi păzeşte turma de mioare ce pasc liniştite, aşteptând apusul.

Urcăm în tren derulând în gând secvenţe ale zilei ce se apropie cu paşi grăbiţi spre final. Cei care au renunţat să ni se alăture în această excursie din cauza vremii urâte de dimineaţă, pot regreta liniştiţi.